PRIMUL HOP!

A fost foarte greu să aleg titlul volumului menit să continue „Curiozităţile sălăjene”.

Multă vreme am cochetat cu ideea de a opta pentru „Rarităţi sălăjene”. „Raritate”, prin sensurile asociate cu „neobişnuit”, „excepţional”, este un termen apropiat de „curiozitate”. Publicul devine brusc interesat când citeşte despre obiecte sau fenomene deloc numeroase, care se găsesc cu greu, numai în anumite locuri sau numai la intervale mari de timp, deoarece ele dobândesc valoare prin caracterul lor ieşit din comun. În apropierea fiecărei localităţi sălăjene există zone deosebite, cu o încărcătură istorică sau cu aspecte legendare aparte, trăsături ce le individualizează şi le fac de nepreţuit. Totuşi, când am văzut rariştea lăsată de ferăstraiele mecanice în codrul din capătul satului Var, loc bântuit de fantoma Babei Blestemate, m-am întristat şi am renunţat la gând. Tocmai raritatea unor lucruri stârneşte poftele celor puşi pe grabnică îmbogăţire. Nelegiuiţii socotesc că viaţa este doar un joc, iar traiul cotidian o afacere orientată către maximul profit material, precum grăit-a înţeleptul rege: „Aşa zic ei - trebuie să câştigi bani în orice chip, chiar făcând rău” (Solomon 15:12). Vindecarea se face într-un singur fel, după cum ne învaţă filosoful antic Lao-tzî: „Dacă nu vom preţui obiectele rare, nu vor fi hoţi în popor.” Deci, fără „rarităţi”.

„Dispariţii sălăjene” sună absolut senzaţional şi cu siguranţă c-ar fi stârnit interesul oamenilor, care de ani de zile urmăresc cu sufletul la gură cazul Elodiei Ghinescu, fără să arunce o privire pe fereastră, unde mâini nevăzute înhaţă degrabă tot ce nu este bătut în cuie ori turnat în beton. Subiecte încadrabile în această temă sunt destule: de la statueta Fecioarei Maria amplasată într-o firidă de la gardul cimitirului din Aluniş de către preotul Laurenţiu Bran din Aluniş, primul traducător român al lui Eminescu, până la termometrul Bayer de pe peretele bibliotecii judeţene, loc tradiţional de întâlnire a tinerilor îndrăgostiţi din Zalău; de la grădina botanică din Crasna până la morile pe apă de pe traseul Someşului; de la intrarea dinamitată a peşterii pictate de la Cuciulat până la desenele satanice trasate cu spray-ul pe pereţii bisericilor; de la haltele C.F.R. abandonate şi lăsate fără acoperiş până la castelele somptuoase construite în vremuri de belşug, acum prădate şi preschimbate în ruine. Au fost cândva, pierdute pentru vecie sunt toate acum, ca strălucirea Raiului tăiată din spaţiul dintre stele; ca gândul neaşteptat, nerostit şi nescris; ca ziua de ieri, ceasul de adineaori ori clipa dinainte. Nimicul rătăceşte sufletele, nu se poate clădi temeinic pe vid. Deci, „fără dispariţii”.

Mult mai optimist ar fi sunat „Hoinăreli sălăjene”. „A hoinări”, zic dicţionarele, vine de la „hoină” sau „oină”, un joc asemănător cu ţurca, dar jucat cu o minge umplută cu câlţi, distracţie neaoşă din familia cricket-ului britanic şi baseball-ului american. Traseul mingii este unul complicat, ea rătăceşte de un jucător la altul, de la o echipă la alta, dintr-un colţ de teren într-altul. Dacă veţi arunca un pic de polen pe o picătură de apă şi veţi examina micile grăunţe seminale la microscop, veţi observa că ele nu stau într-un loc, ci se lasă aruncate la întâmplare de asaltul berbecesc al moleculelor agitate de căldură. Aceasta este „hoina”, mişcarea browniană, continuă şi dezordonată, observată de botanistul Robert Brown în 1827 şi descrisă matematic în 1905 de marele fizician Albert Einstein. Dar dezordinea reprezintă lipsa ordinii, dispariţia legăturilor consfinţite la Facerea Lumii, prin urmare nu constituie decât un caz particular al precedentului. Deci, fără „hoinăreli”.

Drumul trebuie bătut, iar lumea străbătută. E o poveste veche, de pe vremea „Odiseii” lui Homer. Uneori trebuie să te îndepărtezi ca să vezi ce-ţi era atât de aproape. Zicea un cântec, vei afla valoarea unui pahar de apă abia când te trezeşti în mijlocul unui deşert. Extraordinarul este parte a vieţii noastre, dar atunci când se petrece nemijlocit alături de noi tindem să-l ignorăm. El nu ţipă, nu tropoteşte, nu dă din braţe ca să fie remarcat. Asta rămâne treaba şi bucuria voastră. Numai a voastră. De ce ar trebui să vă împiedicaţi în tot locul de neastâmpărul meu? Dacă mă voi interpune între priveliştile însorite din Ţara Silvaniei şi ochii voştri, vă voi împiedica să priviţi, să vedeţi şi să descoperiţi. În acest nou volum se cuvine să uitaţi de sursa descrierilor şi să surprindeţi singuri o parte din frumuseţile care vă înconjoară, să vă (re)găsiţi pe voi înşivă. Să nu fie o carte scrisă de mine, ci pentru voi. Există o Artă a Pierderii, nicidecum a Pierzaniei: „Cel care este identic cu pierderea dobândeşte ceea ce a pierdut. Numai îndoielile dau naştere necredinţei.” (Lao-tzî XXII). Mântuitorul ne-a învăţat aidoma: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.”

Pentru că, la urma urmei, cum v-aţi dori să arate autorul unei cărţi de drumeţii? Un tip cu ochelari fumurii, înveşmântat în haine de piele strânse pe corp, călare pe un „All Terrain Vehicle”? Un astfel de om poartă grija maşinii, îl interesează motorul, rezervorul de combustibil, goana, întrecerea. În această carte veţi găsi numai locuri unde timpul nu se contorizează în rotaţii ale unui ax-motor, ci se măsoară în bătăi ale inimii. Veţi umbla pe cărări necălcate de cauciucuri, în văi mocirloase şi pe culmi înguste, accesibile numai la pas. Veţi deveni un rătăcitor cu un coltuc de pâine şi o sticlă de apă în traistă, ars de soare, bătut de vânturi, frate cu codrul, curgere din unda apei. Un vagabond cu pantofii năclăiţi de noroi şi haina agăţată în spini, fără prea mulţi bani în buzunar, lipsit cu totul de dorinţa de a-i înmulţi fără de număr, fără de număr, fără de număr... Pentru că, cred eu, aşa trebuie să arate un astfel de autor: un techergheu al cărui timp pierdut să fie câştigul dumneavoastră.

Iată deci titlul noii cărţi: „Techergheli sălăjene”.